Matterhorn 3-9 august 2009

Am privit aceasta expeditie, in primul rand, ca pe o sedinta foto, al carei model era chiar Matterhorn si m-am indragostit de acest munte din prima clipa in care l-am zarit prin ceata diminetii de 4 august in Zermatt (un satuc cochet, situat in apropierea lui).
Cu ochii carpiti de somn, dupa o noapte populata de fel de fel de ganduri si sentimente contradictorii, am inceput sa caut infrigurata, altceva-ul, scotocind peste tot, in sinuozitatile drumului de la Zermatt si pana la Hornli, in popasurile geografice planuite sau fortuite.
Prezenta mea sporadica in dialogul cu oamenii de pe traseu m-a ajutat sa raman totusi detasata si sa trec neobservata atunci cand apasam declanasatorul aparatului foto. Surprind diverse momente in cele 3 ore de la telecabina din Schwarz See si pana la cabana Hornli.
Pana sa ajungem aici, a trebuit sa parcurgem acest traseu in liniste si inarmati cu rabdare, insa cu cat inaintam si constientizam ca suntem tot mai aproape de munte, vedeam detaliile cu zoom-ul si cu atat mai mult ma incarcam energie.
Iata-ne la Hornli. Ma surpinde marimea cabanei si sunt usor emotionata la vederea puhoiului de oameni urcati la 3.260 m sa faca miscare, sa bea o bere, sa-si plimbe copiii sau, ca si mie, sa urce pe batranul Matterhorn. Imprastii cateva zambete curiosilor care ma analizau, incerc sa nu ma impiedic (mi se intampla adesea in astfel de situatii), apoi gasesc un loc unde ma asez si respir adanc, caci drumul, soarele puternic si cele 20 kg din spate ma cam epuizasera.
Radu, partenerul meu in aceasta aventura, ma obliga sa ma ridic din coltul retras, e timpul sa ne cazam. Ma conformez, ridic din nou rucsacul si pasesc cuminte in urma lui, primim locurile 2 si 3 intr-o camera de 12 persoane. Ma amuza groaza de pe fata lui Radu, eu nu am probleme, pot sa dorm ca un prunc si-n mijlocul stazii, indiferent de tipul de sforait sau de numarul celor care o fac, insa la el lucrurile stau altfel. Totusi, se bucura ca si-a adus dopuri pentru urechi.
Am terminat si cu cazarea, hotarim sa iesim un pic pe munte, sa aruncam un ochi la traseul de maine, macar sa stim de unde incepe urcarea la 4 dimineata. Zis si facut, revenim la cabana, unde descoperim mai multi nebuni ca si noi, sala de mese e plina. Wow! Se vorbeste in multe limbi, reusesc sa aud cate un cuvant din fiecare limba si cred ca se putea face o frumoasa poezie din aceste cuvinte disparate.
Se apropie stingerea, toata lumea merge la culcare cat inca mai este lumina afara. In alte conditii nu as fi reusit sa adorm la orele 21.00 oricat de tare m-as fi straduit, dar acum oboseala ma obliga. Cu nerabdarea care nu m-a parasit nici o clipa si un zambet pe buze, ma strecor in sacul de dormit, asteptand dimineata cu emotie.
E dimineata! E ora ora 3, cu totii ne trezim la prima alarma de ceas care se aude, zarva mare, pioleti loviti de podeaua veche, muzica din lovituri de carabiniere, fosnet de haine si, totusi, putine cuvinte, concentrare maxima. Micul dejun nu prea are gust, emotia e tot mai mare, chiar iesim acum pe Matterhorn? Radu ma asigura ca da, chiar iesim. Vremea s-a anuntat buna in cele cateva zile cat hotaraseram sa ramanem acolo, deci aveam inca un avantaj de partea noastra.
Prima atingere de stanca, prima atingere a unei corzi fixe, un moment pe care nu-l uiti niciodata.
Incepem sa urcam, luminand muntele cu toate frontalele. Atentie la pietre si la stancile care se misca, se pare ca aceasta este principala problema atunci cand cineva isi pierde viata aici. Dar usor inconstienta, ca intotdeauna, vesela nevoie mare, nu-mi mai pasa de nimic altceva... eram pe Matterhorn si aveam o zi intreaga sa ma bucur de el si sa-l fotografiez.
Concluzionand, totul pare simplu: am urcat si am coborit, am facut cateva sute de fotografii, (mi-a cazut o bucata de stanca pe mana, norocul nu m-a parasit inca, devin totusi putin mai atenta), urmeaza coborari pe pietre marunte si alunecoase, rapeluri scurte, dulciuri multe, apa cam putina, aglomeratie mare pe traseu... coborarea este mult mai dificila decat urcarea, ore intregi de incordare fizica.
Emotia traita la inaltime mi-e greu s-o descriu (cum cred ca-i este oricui om care a trait astfel de momente), imi amintesc de goluri in stomac, de faptul ca de fiecare data vreau tot mai sus, dovada certa ca nu ma voi opri aici. Calea intoarsa o facem pe acelasi drum, privindu-l acum cu alti ochi.
Mi-au trebuit ore in sir dupa ce am coborit sa-mi revin din betia ascensiunii. Cu siguranta mai voiam inca o data, caci cui ii pasa de oboseala cand acolo sus este alta lume, cu alte ganduri si simtiri, in care problemele cotidiene nu mai exista si te simti in sfarsit liber si stapan pe tine.
Si, totusi, momentele fericite si triste se succed chiar si acolo. Noi, in aceeasi zi de bucurie deplina, ne-am luat adio de la un alpinist: drumul lui s-a oprit pe Matterhorn, desi sunt sigura ca mai avea o multime de planuri. Le vom duce noi mai departe, i-am promis in gand.
Am vazut si cimitirul alpinistilor (Zermatt) care si-au pierdut viata pe Matterhorn, Monte Rosa sau alte varfuri din Alpi, cimitir care pe mine m-a impresionat prin simplitate, dar care, totodata, denota o forta care te rascoleste. Am citit varsta fiecarui alpinist cazut pe munte. Cu totii au fost tineri... au murit la inaltime si au ajuns mai repede la ingeri.
Dupa o saptamana petrecuta in frumoasa Elvetie, am revenit acasa, cu cateva mii de fotografii, nerabdatoare sa le vad si apoi sa le revad. Daca sunt bune sau nu pot sa spuna altii, eu raman indragostita, cu siguranta, de tot ceea ce inseamna Matterhorn. Si sa va spun un secret: la anul mi-ar placea sa ma "intalnesc" cu Eiger.

Dana Vasile

marți, 9 februarie 2010

Fregmente de emotie

joi, 16 iulie 2009

Traseul

luni, 6 iulie 2009

Daniela Vasile

miercuri, 1 iulie 2009

Radu Puscasu

Sponsori

Parteneri media

Arhivă blog

Cautare